Un picior de plai pe-o gură de rai

Despre ritmul locului

Fără să-ți dai seama, te supui ritmului ei liniștit.

Odată ajuns în acest colț pitoresc și très poétique, parcă nu-ți mai vine să-ți aduci propria heterotopie cu tine. Nu-ți vine să tulburi nimic, iar starea asta vine firesc. Și bine e.

Cumințenia acestui pământ, România, pare cioplită în marmură de Brâncuși, iar Gărâna răsare firesc din ea, cu dealurile ei moi, aerul curat și înmiresmat de ierburi și flori, pâraiele limpezi, lumea fabuloasă a ciupercilor, a gâzelor și a tuturor micilor miracole care îți ies în cale.

Un „picior de plai pe-o gură de rai”, un refugiu cultural în care timpul nu mai e necruțător. Gărâna te prinde în mreje din prima clipă: prin tihna ei, prin casele albe, cu ancadramente gri, verzi sau albastre.

Dar abia după câteva zile petrecute aici începi cu adevărat să „guști” locul și toate darurile lui. Și sunt multe: aerul tare și curat, apa microbiologic pură a izvoarelor, plimbările prin păduri, foraging-ul, adică ciuperci, fructe de pădure, dragavei, măcrișor, muguri de brad și pin, sevă de mesteacăn, plante aromatice sălbatice, aproape uitate.

Apoi lacul Trei Ape, Semenicul, Vârful Cuca și panorama lui uluitoare, răcoarea dimineților, rândunicile care își fac cuib în casă dacă le lași, clipele petrecute în hamac, între triluri de păsări, vânt și umbre care se plimbă peste dealuri. Parcă, în fiecare moment, peisajul se dezvăluie altfel.

Patrimoniu local

Parcul de sculptură de pe Dealul Prislopului

În 1996, la inițiativa sculptorului Bata Marianov, primul simpozion internațional de sculptură în lemn, urmat de al doilea, în 1997, și de alte întâlniri ulterioare, a adus la Gărâna artiști români și străini, care au lucrat în aer liber, folosind lemnul ca materie vie și memoria locului ca punct de plecare.

Sculpturile rămase în urma acestor întâlniri – semnate de Bata Marianov, Napoleon Tiron, Gheorghe Turcu, Sava Stoianov, Aurel Vlad, Vlad Ciobanu, Ioan Deac, Gheorghi Mincev, Liviu Russu, Nada Stojici și Alexandru Roșu – formează astăzi un ansamblu rar de sculptură în aer liber.

Unele păstrează masivitatea și forța trunchiului, transformând lemnul în forme aproape arhaice; altele sunt construite din goluri, tăieturi și ritmuri geometrice, lăsând lumina și peisajul să treacă prin ele. Există forme abstracte, verticale și monumentale, dar și prezențe care evocă lumea vegetală, animală sau figura umană. În toate, materia păstrează ceva din memoria copacului.

Așezate în relație cu pădurea, dealurile și lumina schimbătoare a muntelui, sculpturile nu funcționează ca obiecte izolate. Ele se modifică odată cu anotimpurile, cu vremea și cu felul în care sunt privite. Fiecare lucrare are propriul său fel de a sta în peisaj. Îmbătrânesc împreună cu el.

Lemnul se schimbă, pădurea crește, lumina se mută, anotimpurile trec. Iar ceea ce a fost cândva un trunchi devine, încet, memorie, semn și parte din munte.